Realitati paralele

Am recitit azi o parte din textele pe care le-am scris de-a lungul anilor pe blogul asta, apoi cateva comentarii si m-a cuprins o neliniste puternica, o senzatie care imi e, din pacate, mai cunoscuta decat as vrea. Mi s-a strans stomacul, au inceput sa-mi furnice palmele, in gat s-a asezat comod un nod.

Mi-am dat seama ca din impletiturile alea vechi de cuvinte pare ca uneori stiam exact cine sunt, iar alteori ca eram hotarata sa aflu, sa ma descopar. Aveam in mine ceva substanta, seva, viata! Si cateodata o puneam in texte. Asa parca ma apropiam mai mult de raspunsuri si de cine voiam sa fiu.

Imi facea bine sa scriu. Si cu toate astea, nu am luat in serios niciodata nici scrisul meu, nici blogul. Feedback pozitiv primeam, si din afara si dinauntru. Totusi, m-am oprit.

Acum, nu-mi dau seama de ce am renuntat. As zice ca life happened. Dar ar fi o prostie. Ca fix viata nu (mi) s-a intamplat, desi n-am murit. Doar am disparut...

O sa explic, desi stiu ca explicatiile astea s-ar potrivi mai bine in niste studii de caz sponsorizate de companii de farma.

De cativa ani incoace, probabil vreo 8,  m-am mutat. Cu totul. Intr-o realitate paralela. Si-am ramas acolo. Sau aici, depinde cum privesti. Serios. E ok, e chiar confortabil aici, dar asta nu e un lucru bun.
Pentru ca in realitatea asta paralela totul e mai greu, mai urat, fortat, calculat, uscat, neadevarat.

Si tot ce e bun, frumos, adevarat, viu, apare si dispare numaidecat. Ca un mesaj subliminal cu McDonald's. Oricum, eu nu apuc sa vad sau sa simt nimic. Mi se face pofta, uneori, de ceva bun frumos, adevarat, viu, cu poezie si dragoste si nu stiu de unde mi se trage. Asa ca incep sa ma chestionez si ajung la alte si alte intrebari.  De ce nu mai simt nimic? Pai, poate pentru ca prea m-am obisnuit cu nodul din gat, stomacul strans, cu ganduri si calcule care ruleaza non-stop in cap si care imi iau toata energia, cu gustul sarat de lacrimi, cu vorbele inghitite, cu pierderea vocii, cu micsorarea sau chiar anularea oricarei stari bune.

Si desi nu-mi place, atata pot. Si m-am obisnuit asa si stiu ca daca vreau sa ma mut iar in lumea adevarata, plina, vie, colorata, am nevoie de mult curaj si de o tona de energie. Acolo o sa fie minuat, dar eu m-am dezobisnuit si mi-e teama de cat efort va trebui sa depun ca sa ma simt iar confortabil cu binele ala.

So... pana mai pun eu cap la cap cateva raspunsuri si mai strang niste energie, las textul asta asa, neterminat, doar ca sa sper ca ma va chema inapoi aici, sa il termin. Si sa mai scriu si altele.

Cadre de primavara

Bucurestiul e, uneori, locul in care auzi un tip angoasat care vorbeste la telefon, in spaniola, cu o femeie si vrei sa crezi ca pune la cale o dupa-amiaza clandestina in doi, desigur, fara sa stie sotia.
In acelasi timp, o fata inexpresiva, cu geaca de piele neagra si rochie lunga, cenusie, alearga pe strada, prin ploaie, iar poalele vaporoase pare ca o trag inapoi, inspre ce a fost.
Un turist cu un capison african in zeci de nuante rosiatice si barba galben-ombre se deplaseaza repede, sacadat, ca un figurant care nu a inteles ca trebuie sa fie natural dupa ce s-a auzit "motor, actiune".
Mirosul albastrui de ploaie de martie devine unul cu cel de Kent lung si eu ma bucur fals de Latte-ul spumos si incerc sa imi imaginez, pentru a mia oara, cum ar fi daca as fi singura, intr-un alt Bucuresti. Un scroll rapid pe Intagram si-o idee de libertate prefacuta intr-un citybreak la Roma ma fac sa uit rapid de tot ce conta in urma cu cinci minute. Superfluua stare...

"Ceva se intampla cu mine: o viata de om."
Marin Sorescu

Igienizare

Valuri de caldura intensa, alternate cu fiori reci, imi electrocutau corpul oadata la cateva secunde.

Holul in care asteptam  era ingust si lung, lung, lung. Cum stateam cu fata la usa alba pe care scria „Igienizare”, vedeam un pic din capatul din dreapta al holului. De acolo venea o lumina alba, laptoasa care dadea faiantei albe nuante de gri-albastrui. Prin aerul opac, inghetat, de februarie, pluteau siluete de forme si marimi diferite. Fiindca aveau lumina in spate, imi apareau diformi, cu capul imens, cu umeri exagerat optzecisti, fara maini, cu sase picioare sau cocoasa. Unii dintre ei chitaiau ca soarecii, altii racneau sau se tavaleau pe jos, altii se intindeau pe jos, dintr-o data, ca niste natangi si ramaneau nemiscati cateva secunde, iar cei ce-i insoteau incepeau sa strige sau sa-i pleasneasca usor peste fata.

Mi-i imaginam ca pe niste extraterestri esuati, care nu stiau nici graiul si nici conduita pamantenilor.
Aproape ca imi venea sa rad de tot spectacolul ala gratuit, absurd, stupid. Stergeam, intr-o miscare de du-te vino lenta, peretele faiantat si zambeam tamp, gandindu-ma la niste cuvinte inventate, care imi sunau a „martiana”. Dialogul meu cu martienii a fost ucis fara mila de o intrebare-satar „ I-ati adus si chiloti si maieu sau il imbracati acasa?”

Intrebarea-satar s-a transormat instant intr-o gogoasa de bumbac care a pus dop filmului cu martieni, dar si respiratiei mele.

Am intins usor punga transparenta, cu linii roz, prin care se vedeau indispensabilii si „camasa de corp”, vatuita, privind in jos, supusa, ca intr-o ceremonie „temae”, ca si cum in fata mea s-ar fi aflat un descendent al vreunui shogun.


Pe sub si pe langa usa de PVC larg deschisa se scurgeau valuri mici, delicate, de apa cu sange, de sange cu apa, care isi faceau loc printre picioarele brancardierilor, catre sifonul din mijlocul holului.

M-am tras inapoi. Papucii Shang-Ylan, cu talpa groasa, de pluta rozalie, erau imbibati de apa cu sange, de sange cu apa si lasau urme zemoase, pe gresia alb-comunista si pe mintea mea de copil de 16 ani si 8 luni.
Am strans la piept cealalta punga pe care o mai aveam. Prin punga se vedeau caciula de miel, costumul gri-petrol si esarfa racoroasa de matase. Mirosul lor acru, agresiv, de tutun, piei de miel si alcool m-a linistit, in loc sa ma agaseze.

Asteptam o a doua deschidere a usii, o doua intrebare si alte raulete de sange cu apa, de apa cu sange.
Loredana mai zabovea insa, in spatele usii de PVC pe care am citit, pentru a douasprezecea oara in ziua aia, „Igienizare”.

Loredana nu avea mai mult de 20 de ani. Era putina la trup si mai putina la minte. Vorbea stricat, cu un accent exotic, de insula pustie si cand o apuca, radea ca proasta, isteric, minute in sir. Era la fel de normal sa fie angajata la morga precum era ca un copil de 16 ani si 8 luni sa-si ridice tatal decedat.


„Acuma ce fac, il imbrac eu sau il iei asa?”, am auzit printre vuietele de trenuri care imi sectionau gandurile si respiratia.
Vad iar papucii de pluta rozalie, dar si sosetele albe, flausate, gaurite la degetele mari si patate de sange.
Vocea sparta de tiganca handicapata mintal venea din papucii aia rozalii si ma intepa in ochi, in fata, in piept, in coapse.
Un vajait puternic, un tiuit intens, un val de caldura care ma lovea in gat, apoi unul de gheata care aproape ca-mi spargea coastele... Imi parea rau ca nu pot sa-mi infig unghiile in rosturile faiantei ca sa raman acolo agatata, sa nu lesin. „Sa nu lesin, sa nu lesin, sa nu lesin” imi spuneam si cand credeam ca nu mai pot sa rezist mult, vad un martian cu un cap imens si cu 4 picioare. „Nu-l mai imbraca, lasa ca-l luam asa! Am adus cosciugul, hai sa-l punem, ca-l imbracam acasa!”

«Arsita despica craniul orasului si scoate la iveala creierul lui alb.» Truman Capote, O vara de rascruce

oricum, dar nu augusta

intamplari de unica folosinta
asfalt fierbinte, kilograme de praf
intr-un oras pe care l-am privit doar cu ciuda
nimic din ce-am trait acolo n-o sa-mi ramana
in cap mai mult de cateva luni
ciuda, acest sentiment care amesteca voit
invidia, supararea si piersicile albe fermentate
neputinta, senzatia de indiferenta
pe care le strivesc intre dinti
care imi fac gura punga
imi dau lacrimile de atata acreala
si mi se face dor de mama, de casa, de trecut
ma intreb obsesiv, repetitiv unde m-am pierdut
si plec din nou, sperand ca atatia altii,
ca ma voi regasi, cat mai repede, cat mai departe.

sunt moale ca o coca, ma urasc pe zi ce trece mai mult
ma inmoi si mai mult si mi se face frica
ca sa ma linistesc, incep sa numar
numar pana la 26 si ma opresc
de luni de zile incerc sa numar pana la 27
si nu reusesc

desenez pe asfaltul fierbinte un cerc
si invit necunoscuti sa paseasca in el
sa stea nemiscati un moment
sa inchida ochii
sau sa se uite la cer
sa ma priveasca pe mine
sau sa ma intrebe ceva personal
e cercul pe care imi vine sa-l desenez oriunde
ma simt nesigura, moale sau de unica folosinta
pentru mine, august nu are si feminin.

Mixurile de azi

Colier de perle vechi impletit cu un lant de badge pe care e agatat un robotel turquoise din NYC.
Mix de nou si vechi, de incredere, curaj si timiditate ascunsa, dorinta cliseica de aventura, visul unei noi calatorii in State, un tur de Califonia intr-un Cadillac vechi si baxuri de bere cu ghimbir, aripi de avioane prabusite si compuneri de clasa a treia.

Apoi un vis pe care nu mi-l amintesc, in care se integreaza perfect alarma de dimineata, sunet de valuri si percarusi, care imi aseaza un zambet pe fata si ma face sa-mi imaginez o seara reusita cu prietenii mei imaginari care iubesc dansul contemporan, pe Martina Abramovic si gustul de caise verzi.

E ceva ciudat si dureros in muzica lui Akua Naru, ceva care-mi aminteste de seara in care as fi vrut s-o sarut, dar mi-a fost teama ca sarutul ala m-ar fi transformat  intr-o lesbiana comuna si fara bun-simt.

A aparut din nou fascinatia pentru Martha Bibescu si discutia de la 12.45 am despre biznisul cu napolitane, limoncello-ul insotit de tigara de foi si Eric Satie dis de dimineata.

Ziua asta are gust de socata. E nevoie de o supa crema de morcovi si un plan care contine Baku si Laos.