imi doresc si eu un analist, ca al lui woody allen, care sa-mi explice de ce nu vreau sa aud de maritis si totusi, nu pierd nicio ocazie sa admir o nunta frumoasa, o mireasa spectaculoasa, un mire decent.
in afara de asta, imi promit eu mie in fiecare zi ca ma apuc de scris si nu fac decat sa ma reapuc de fumat. incerc sa-mi gasesc un echilibru si ciudat lucru, nu simt ca foarte departe.
ce bine ar fi daca m-as putea mobiliza mai usor si as putea sa-mi exprim mai usor sentimentele si sa fac mai usor ce simt ca trebuie facut.
ascult indie mult si ma gandesc intruna cum sa fac sa plec din nou, macar in vacanta.
incepe sa mi se limpezeasca mintea cumva si ma bucur ca pot sa vad si apoi sa inteleg ce mi se intampla. dar asta ma sperie un pic, normal.
si-mi doresc si de la el si de la mine, sa-mi arate/ sa-mi arat disponibilitatea si eu sa decid ca am sau nu am nevoie de el, de mine.
e un soi de rasfat amestecat cu aroganta si copilarie aici, care nu stiu cum se numeste.
