Igienizare

Valuri de caldura intensa, alternate cu fiori reci, imi electrocutau corpul oadata la cateva secunde.

Holul in care asteptam  era ingust si lung, lung, lung. Cum stateam cu fata la usa alba pe care scria „Igienizare”, vedeam un pic din capatul din dreapta al holului. De acolo venea o lumina alba, laptoasa care dadea faiantei albe nuante de gri-albastrui. Prin aerul opac, inghetat, de februarie, pluteau siluete de forme si marimi diferite. Fiindca aveau lumina in spate, imi apareau diformi, cu capul imens, cu umeri exagerat optzecisti, fara maini, cu sase picioare sau cocoasa. Unii dintre ei chitaiau ca soarecii, altii racneau sau se tavaleau pe jos, altii se intindeau pe jos, dintr-o data, ca niste natangi si ramaneau nemiscati cateva secunde, iar cei ce-i insoteau incepeau sa strige sau sa-i pleasneasca usor peste fata.

Mi-i imaginam ca pe niste extraterestri esuati, care nu stiau nici graiul si nici conduita pamantenilor.
Aproape ca imi venea sa rad de tot spectacolul ala gratuit, absurd, stupid. Stergeam, intr-o miscare de du-te vino lenta, peretele faiantat si zambeam tamp, gandindu-ma la niste cuvinte inventate, care imi sunau a „martiana”. Dialogul meu cu martienii a fost ucis fara mila de o intrebare-satar „ I-ati adus si chiloti si maieu sau il imbracati acasa?”

Intrebarea-satar s-a transormat instant intr-o gogoasa de bumbac care a pus dop filmului cu martieni, dar si respiratiei mele.

Am intins usor punga transparenta, cu linii roz, prin care se vedeau indispensabilii si „camasa de corp”, vatuita, privind in jos, supusa, ca intr-o ceremonie „temae”, ca si cum in fata mea s-ar fi aflat un descendent al vreunui shogun.


Pe sub si pe langa usa de PVC larg deschisa se scurgeau valuri mici, delicate, de apa cu sange, de sange cu apa, care isi faceau loc printre picioarele brancardierilor, catre sifonul din mijlocul holului.

M-am tras inapoi. Papucii Shang-Ylan, cu talpa groasa, de pluta rozalie, erau imbibati de apa cu sange, de sange cu apa si lasau urme zemoase, pe gresia alb-comunista si pe mintea mea de copil de 16 ani si 8 luni.
Am strans la piept cealalta punga pe care o mai aveam. Prin punga se vedeau caciula de miel, costumul gri-petrol si esarfa racoroasa de matase. Mirosul lor acru, agresiv, de tutun, piei de miel si alcool m-a linistit, in loc sa ma agaseze.

Asteptam o a doua deschidere a usii, o doua intrebare si alte raulete de sange cu apa, de apa cu sange.
Loredana mai zabovea insa, in spatele usii de PVC pe care am citit, pentru a douasprezecea oara in ziua aia, „Igienizare”.

Loredana nu avea mai mult de 20 de ani. Era putina la trup si mai putina la minte. Vorbea stricat, cu un accent exotic, de insula pustie si cand o apuca, radea ca proasta, isteric, minute in sir. Era la fel de normal sa fie angajata la morga precum era ca un copil de 16 ani si 8 luni sa-si ridice tatal decedat.


„Acuma ce fac, il imbrac eu sau il iei asa?”, am auzit printre vuietele de trenuri care imi sectionau gandurile si respiratia.
Vad iar papucii de pluta rozalie, dar si sosetele albe, flausate, gaurite la degetele mari si patate de sange.
Vocea sparta de tiganca handicapata mintal venea din papucii aia rozalii si ma intepa in ochi, in fata, in piept, in coapse.
Un vajait puternic, un tiuit intens, un val de caldura care ma lovea in gat, apoi unul de gheata care aproape ca-mi spargea coastele... Imi parea rau ca nu pot sa-mi infig unghiile in rosturile faiantei ca sa raman acolo agatata, sa nu lesin. „Sa nu lesin, sa nu lesin, sa nu lesin” imi spuneam si cand credeam ca nu mai pot sa rezist mult, vad un martian cu un cap imens si cu 4 picioare. „Nu-l mai imbraca, lasa ca-l luam asa! Am adus cosciugul, hai sa-l punem, ca-l imbracam acasa!”