In mlastina fricilor mele

Haide, grabeste-te, trebuie sa iutesti pasul, nu ne permitem sa facem pauza nici macar o jumatate de secunda. Putere, nu spaima, ambitie nediluata nu planuri, haide, haide, poti!

Si ma chinuiam sa alerg, in timp ce noroiul imi trecea de glezna cu o palma, si ma gandeam la etimologia cuvantului haide si imi venea sa rad pentru ca nu intelegeam cum de puteam sa ma mai misc, la cata frica simteam in oase, in muschi, in nari, sub limba, in incheieturile mainilor.

Si ridicam piciorul drept cat puteam de repede si de mult si apoi il lasam incet inapoi, in noroi si fiecare secunda mi se parea ca se dilata si ma gandeam ca n-am cum sa nu reusesc. Turcescul  haidy care inseamna deopotriva incurajare si porunca. Si ma incurajam, ba nu, imi porunceam sa nu ma impotmolesc.

Si ceata ma impiedica sa vad la mai mult de 1 metru in fata si soarele care rasarea prea lenes ma incurca si el si nu-mi dadeam seama cat de departe sunt de finish.

Si faceam la nesfarsit aceleasi miscari: un picior se misca incet, atunci cand se scufunda in noroi, celalalt iesea repede la suprafata si tot asa, repetitiv, obsesiv, nervos. Si mainile mi se miscau haotic si-mi inghetasera si nu stiam cum sa ma ajut mai bine de el ca sa-mi maresc viteza.

Si stiam ca nu am cum sa ma opresc, pentru ca m-ar fi ajuns din urma  esecurile toate,dezamgirile toate  si lor nu aveam cum sa le fac fata.

Si intindeam mana in spate, ca el sa ma apuce de incheietura si sa-l trag dupa mine si nu reausem sa-l ajung si ceata ma impiedica sa vad si inceputul si sfarsitul calatoriei asteia.

Si nu-mi mai simteam nici picioarele,  nici mainile si ochii-mi erau acoperiti de ceata ca de un val si incercam sa ma conving ca o sa reusesc, ca luna are sa ramana albastra, ca piersicile albe or sa-si pastreze parfumul, ca n-o sa mai incalt niciodata pantofi chinezesti de vinilin sangeriu, ca mama n-o sa mai plece niciodata, ca prima mea carte va aparea pana implinesc 30 de ani, ca toate calatoriile la care visez or sa se intample pana in 50, ca voi pretrece cel putin 1 an in fiecare loc in care am fost deja si care m-a fermecat, ca voi imbatrani alaturi de fetele mele care vor face balet.

Si m-am trezit. In dormitorul nostru nou, cu peretele stucco verde-kaki, cu mobila alba cu patina,  lumina  orei 7 am intra fara jena, toata deodata,  prin peredelele de voal alb, imaculat, dezinfectand totul . Si printre genele lui am vazut atunci seminte de liniste, vapori de viitor, picaturi de siguranta si o caldura care se ridica incet si care mi se aseza pe piele, pe ochi. Si m-am retras in locul care a devenit al meu- in scobitura umarului lui drept, acolo unde nu avem loc decat eu si gandurile mele dintre 4 si 7 dimineata.