insomnii

G. ma intreba acum doua nopti ce e cu mine, ce ma framanta. am incercat sa ii explic.nu stiu ce si cat a inteles.ea crede doar ca inca "ma balacesc".ca
nu am curajul sa iau picioarele de pe fundul apei, sa ma desprind din mal si din noroi si sa intind mainile in fata, inspirand si expirand puternic.

asa e, are dreptate.(cat urasc ca ma cunoaste asa de bine!)
ma dor calcaiele de la pietrele de pe fundul apei, dar adevaratele mele rani inca nu s-au vindecat.ele sunt mai sus de picioare.apa e sarata.sarea le face sa sangereze. nu-i normal sa imi fie frica?
mi-e frica de prabusiri, de caderi, nu de inaltime.mi-e frica de prea multa libertate, dar nu si de prea mult aer. imi e bine la inaltime, chiar si atunci cand "inaltime" inseamna "suprafata".dar cum sa fac sa ajung acolo?

am obosit sa tot dau din maini aiurea.am obosit sa ma tot doara.am obosit sa ma tot inec cu apa sarata.nici nu mai stiu daca e apa de mare sau sunt lacrimi.

ma vad ca pe un puzzle de frustrari, nu de impliniri si reusite.mai lipsesc cateva piese si "tabloul" va fi complet.

nu sunt fericita, nici implinita si poate ca nici n-am sa fiu curand! poate ca nu de asta am nevoie!?! poate ca am uitat sa inot.poate ca apa sarata vindeca ranile.cine stie?!?