scrisoare

de cateva zile tot astept cronica pe care mi-ai promis-o. am vazut impreuna "minciuna" lui pippo delbono si n-am avut timp sa discutam. si tu mi-ai spus ca imi vei scrie despre piesa si despre actori si despre regizor. mi-ai promis ca imi scrii si despre viata ta in charlottenburg, in ultima luna. si asteptam cu sufletul la gura si vestile despre partenerul tau de baut cafeaua in fiecare dimineata; cel cu parul alb si cu sufletul albastru. nu mi-ai scris nici despre accidentul auto care stiu ca nu a fost grav si nici despre scoala ta de dans nu mi-ai mai povestit.

mi-e dor de tine si de gandurile tale grele, care ma apasau si pe mine dimineti la rand. imi lipsesc argumentele tale bine construite care nu foloseau decat cand era vorba de convins pisoiul pushkin sa faca pipi in litiera. as vrea sa mai stam de vorba despre situatia minerilor din lume si despre relatiile noastre cu oamenii din alte paturi sociale. mi-e dor sa disecam lumea si sa sectionam firi.

despre viata lui yehudi menuhin si despre cum se face serbetul de gutui o sa vorbim cand te intorci.

sper sa nu fi schimbat data de 34 iumbie, ora la care caii se arunca de pe trambulina bazinului 23 august.

o sa fiu langa jumatatea de vagon care a iesit din ceata.
o sa miroasa a crizanteme.
si tu o sa-mi recunosti repede paltonul ciclamen si palaria cu boruri drepte,pepit.

si dupa, nimic! **

nu ti s-a intamplat niciodata sa vrei sa pui capat? sa zici gata chiar atunci cand totul pare perfect? nu ti-ai dorit niciodata sa te retragi in culmea gloriei?
ce poate fi mai inaltator decat sa stii ca ai renuntat in exact momentul tau, ales si creat de tine si nu de altul, de altii?

sa fii contra-vant, sa intorci spatele cliseelor, sa te plesneasca peste fata libertatea, sa ai secunda ta de independenta absoluta, sa nu fii tu, sa fii cine ti-ai dorit intodeauna sa fii....

poate ai visat la momentul asta. sau poate urmeaza sa il traiesti. sau poate vrei doar sa ti-l fabrici. important e sa nu iti fie teama. nu teama de moment in sine si nici de intensitatea lui, ci de consecinte. care, sigur, vor exista.

trebuie doar sa iti spui: ce urmeaza dupa, nu e important. dupa, e nimic!



** aceasta insemnare este o scriere abstracta si trebuie luata ca atare

Beck - Broken Drum (Boards Of Canada Remix)
;

cand muzica se aude dinauntru...

pe 23 noiembrie(zi magica, luna fermecata), am ascultat koop. nu mai mult de o ora si jumatate. atat au vrut, atat au putut,; mi s-a parut prea putin. au fost la sala palatului- nu cel mai frumos si potrivit loc; dar s-au auzit bine. si au reusit sa tramsmita, sa transpuna, sa spuna, sa aminteasca. nu m-am putut concentra pe faptul ca oscar si magnus nu purtau rochii si nici pe rochiile hildei louise. am fost prea ocupata sa imi amintesc si sa retraiesc tot felul de intamplari si stari coexistente cu versuri si acorduri koop. mi-am amintit de cel ce mi-a trimis prima oara o piesa de-a lor, mi-am amintit de cat de trista eram intr-o seara, cand fumam cu picioarele scoase afara, pe pervaz si fumul iesea odata cu lacrimile inutile si cu notele din "koop island blues". mi-am amintit si de bucuria nemarginita din craciunul trecut, cand se auzea "baby" si toti erau impacati. mi-am amintit de nelinistea de acum cateva zile, de nesomnul si de frica ce ma cuprinsesera si de "let's elope today" care m-a linistit la un moment dat si m-a facut sa vreau. si am inceput sa traiesc iarasi un vis.
nu prea am stat in sala, pe scaun, pe locurile atat de atent alese. am hoinarit printr-o multime de vise si stari si amintiri. si mi se parea, intr-un moment, cu el legat de suflet si de mana , ca muzica nu se aude din sala, ci dinauntrul meu....

si e inca noiembrie!

retraind...carnaval, place du tertre, primavara

penitenta

[ajunsese iar la vorba lui: nu poti sa scrii bine decat despre tine si despre experientele tale.si doar momentele in care esti tu cu tine, doar ele sunt magice si unice si reale si mustesc de inspiratie.]

bratul mi se umfla din ce in ce mai mult. si piciorul drept durea ingrozitor, de la atatea B-uri... si mainile...Calciu intravenos, dar ce pacat! ea nu nimerise vena... dintr-un oarecare motiv, noiembrie 2007 se repeta...

icneam, incepusem sa tremur, suspinam necontrolat, stiam ca in curand n-am sa mai pot scrie. ochii incepusera sa mi se inroseasca, ma dureau pupilele care se faceau din ce in ce mai mici, nu stiam ce e de facut, nu mai patisem asta niciodata, dar citisem atat de mult despre... stiam ca sunt mii de feluri in care se poate intampla...

tremuram din ce in ce mai tare, mainile mi se racisera de tot, oja in culoarea strugurelui din via bunicii se facuse violet, la fel si pielea de pe incheieturile mainilor. caldura din piept si din limba nu disparea. afara era si mai intuneric, in casa si mai frig, chiar daca aerul fierbinte parea ca patrunde prin toate ungherele...

eram singura, ca de obicei, dar nu imi era frica. imi era ciuda, ciuda ca n-am fostun pic mai desteapta. daca ai fi un pic, un pic mai desteapta, ai putea avea totul... obisnuiam sa imi spun asta in oglinda, in momentele cand nu mai eram fericita cu mine. si totul avea sens incepand cu ziua urmatoare..

si de data asta, totul parea sa aiba sens. pentru mine, cel putin. cred ca nimic nu se intampla accidental. si ca toate au un sens, un scop. la fel era si de data asta, si pt mine. n-am negat niciodata ca eu si viata mea si personajele pe care le creez alcatuim un perfect cliseu, care pe multi ii face fericiti si altora le schilodeste sufletul.

evident, nu puteam explica nimic pe intelesul lor. nu le puteam argumenta, ca ei sa inteleaga, de ce tocmai mie mi se intampla, voit, toate astea. si totusi, de ce nu sunt impacata, multumita, linistita, vesela, euforica, tampa? fericita stim toti ca n-am sa fiu niciodata....

un vartej puternic o facu se se tranteasca pe pat. laptopul ii aluneca din brate, pe covor, peste sticla cu spirt si acele folosite, cu urme de sange in capac. doamna ene, asistenta, uitase sa le arunce. sau uitase intentionat, nu ii placea cum era "tratata", nu ii placea ca primea cutii de after eight si lastari de filodendron, in loc de bani.

tavanul alb, peretii orange,becurile albe, mari ca niste conopide, toate incinsesera o hora de care ea nu se putea tine. in camera intrasera fluturi pamantii, de noapte, care se roteau si ei si mai repede si mai repede, ca morisca pe care o facea cand era mica, la tara, cu loredana. si mai repede, si mai repede, pana cand asfaltul si curtile din jur si prunii de la poarta si gramezile de nisip si caprele care pasteau aristocratic iarba, toate se transformau intr-un carusel nebun, care se invartea nebanuit de repede, pana cand toate se prabuseau odata cu ele, ametite, in iarba tepoasa de pe marginea drumului.

asa, isi aminti de a treia zi de scoala, pe prima n-o tinea minte, apoi de prima despartire, caci prima iubire inca nici n-a venit, apoi de ultima internare si apoi de serbetul de zmeura si apoi de mama lui care o surprinsese atunci si apoi de nou-nascutii vazuti in ecografiile 3D, apoi de apusul de la mare si apoi de seara aia de mai, din ceainarie si apoi de pescarusii filosofi si apoi de nunti si de dansuri si apoi de pielea rosie si apoi totul incepea sa incetineasca, pana se oprea de tot. si urma o alta fata la morisca.

vru sa se ridice de pe pat, dar membrele n-o ascultau. trunchiul singur nu putea sa faca nimic. capul ii era greu de tot, urechile ii pocneau ca dupa o nopate in club.
gerberele ca de marmelada gemeau incet din vaza cu Zburatorul, ar fi vrut s-o ajute, dar vai! nici ele nu puteau. ramase in pat, inspirand puternic mirosul de compot de caise care se stricase pe noptiera. i se facuse iar frig si i se paru ca ramele ferestrelor i se inchina.