August 14, 2008

despre comoditatea oferita de tristete sau despre cum sa faci sa nu-ti fie bine

inainte, o pateam des. la cateva luni, aparent fara motiv, "ma deprimam". mi se parea ca drumurile mele nu duc nicaieri, ca nu fac nimic bine, ca nimic nu imi iese asa cum vreau. urmau zile intregi cu lacrimi si suspine, certuri cu mine, apoi discutii aprinse, tot cu mine, de unde imi dadeam seama ca dracul nu e chiar asa de negru. ma plictiseam destul de repede de starile "proaste", asa ca incepeam sa recapitulez repede toate atuurile mele si toate motivele pentru care merita sa zambesc. asa, ca in filmele americane. dupa cateva ore, un dus si un machiaj potrivit, eram gata sa ma vindec definitv(a se citi pentru cateva luni) printr-un o sedinta intensa de shopping. apoi, daca mai simteam nevoia sa ma refac complet, ieseam cu fetele.

per total, mi-era bine. oricum, nu eram decat eu cu mine. eram singura. in tot filmul asta, eu jucam si rolul pozitiv si pe ala negativ. stiam sa ma victimizez, sa imi fac singura rau, caci de la mine porneau toate, dar stiam si cum sa ma pun la loc, pe picioare. aproape ca imi placea sa fiu asa. diferenta mare intre cum ma credeam in momentele mele de "adancime" si cum ma vedeam dupa, ma facea sa par inteligenta, introspectiva, ambitioasa, vrednica. aveam atatea si totusi, simteam ca nu am nimic. paradoxurile imi placeau, imi dadeau o stare de bine.
devenise un fel de ritual, tot jocul asta. era confortabil sa fac pe victima sistemului, a propriilor nazuinte sfaramate, a ghinioanelor, a conditiei depasite si a situatiei extraordinare care totusi, nu ma facea fericita. de fapt, aveam nevoie de niste perioade in care sa imi plang nereusitele, pentru ca era mai simplu sa fac asta decat sa incerc sa...reusesc.

stiam ce fac? nu! mi se parea ca nu e grav, si totusi....

nu a fost vorba de nicio revelatie, dar ceva extraordinar, mi s-a intamplat. nu stiu daca El a fost cel care m-a trezit la realitate (in mod sigur, a fost cel care m-a dus intr-o alta lume), dar am senzatia ca m-am "concretizat" (am intrat in concret si realitate), dintr-o data. norisorii pe care pluteam si starile contradictorii sunt acolo, undeva, departe.
am planuri, acum. reale, concrete. nu mai sunt doar despre ce pantofi sa imi mai cumpar si unde sa mai petrec cu fetele. nu mai vreau sa ma deprim, doar sa ma supar cand nu imi iese ceva ce am incercat.
nu-i nimic vizibil, momentan, asta stiu. nici macar un job nu am. si toti ceilalti ma vad tot un copil timid, cu bani castigati usor, care nu stie ce-i bine si ce-i rau si mai ales, ce trebuie sa faca. mai stiu si ca m-am hotarat sa schimb totul. sa gasesc solutii.
sa fie altfel! zise ea si iesi, trantnd usa, fara motiv.

* ma confrunt cu o criza de adolescenta tarzie.
** se pare ca e o parte importante a procesului de maturizare.
*** am vrut doar sa scriu despre cum eram si cum sunt, acum. cu sau fara cuvinte inventate, avand sau nu dreptate, am expus niste stari. in care nu e greu sa te regasesti.
**** pana la urma, sunt niste mazgaleli. despre nimic.

4 comments:

Raluci said...

si eu am avut aceleasi stari, trairi, deprimari...si se pare ca tot un El m-a tras afara din lumea mea in cea reala...

Ana said...

Imi place foarte, foarte mult cum scrii. Me is a fan:D

Noni said...

@ana: :D mi-ai scris exact dupa ce iti citisem blogul si ma amuzasem copios...
mi-as dori sa stiu/sa pot sa scriu ca tine. u rule!

Noni said...

ralu, tu esti suficient de isteata cat sa iti rezolvi singura problemele...El a fost doar un mic ajutor ;)

Realitati paralele

Am recitit azi o parte din textele pe care le-am scris de-a lungul anilor pe blogul asta, apoi cateva comentarii si m-a cuprins o neliniste ...