nici o intrebare...

nu mai fac decat sa ma indoi sub greutatea zilelor care vin prea repede peste mine, care imi apasa rinichii si imi provoaca hernii ireparabile. ma ustura nasul pe interior, de la atata xilometazolina si ma doare timpanul drept de la atatea jazzuri fara nume pe care le ascult vorbind. ma recunosc fara sa vreau intr-o mie de gesturi si in sute de fraze pe care le rostesc zilnic si totusi, devin incapabila in a-mi exprima ideile care ma parasesc vizibil, intr-un acces de lasitate.

ma impiedic de complezente care imi ofera un confort fara de care mi-e greu totusi sa supravietuiesc. incerc, in fiecare zi, sa imi demonstrez mie ca pot, ca eu sunt mai buna decat el, decat ea, decat ei si nu fac decat sa accentuez stari care imi fac rau. ma simt captiva intr-un cotidian malign care imi suge incet fiecare celula vie. celule care alcatuiau, pe vremuri, un eu care imi semana si la care tineam. simt cum ma umplu de praf. si eu si toate excrescentele mele atat de pline de farmec, cu luni in urma. ma limitez, ma inhib, (ma)obosesc, deci imbatranesc. stupid.

am devenit pe rand, din paranoica, linistita, din pesimista, realista, acum sunt somnabula si sincera cu mine. ma inec singura cu adevaruri pe care ar trebui sa le scuip in afara. le inghit mai greu, din cauza omusorului rosu, furios, in speranta unei false "mantuiri".

e grav. pentru ca nu stiu unde vreau sa ajung, stiu unde nu vreau sa ajung.

si nu, de data asta nu am nici o intrebare.