Despre mine si alti demoni

Am fost plecata din Bucuresti, din tara, din toate lumile din care am facut parte, pana de curand. Am vrut sa uit, sa uit, dar numai pentru un timp, de tot ce abia s-a terminat, de tot ce stagneaza, de tot ce inca nici n-a inceput.

Un sentiment de sfarseala si sfarsituri ma bantuia inca din mai si l-am tot ascuns, crezand ca daca invat sa il ignor, o sa dispara. S-a infaptuit, totusi, odata cu sfarsitul facultatii, apoi cu sfarsitul unei etape din copilaria mea, iar apoi si-a construit magnificul deznodamant in jurul unei despariri. Sfarsitul unei relatii, al unui capitol din viata mea.

Asa cum eram/sunt obisnuita, desi nu pare, totul a fost foarte programat. Stiam ce va urma, cunosteam fiecare pas si deci, atat de lucida si sigura fiind, nu m-am lasat intristata/absorbita catusi de putin. In plus, urmau seri de concerte demult asteptate, cine cu fast de care imi era atata dor, vacanta cu ea, in Barcelona, apoi o vara intreaga, plina de ganduri si planuri bune, toate cu miros de "inceputuri".

O seama de stari neprogramate si-au facut aparitia tarziu, cand ma asteptam mai putin, dar mi-au fost de ajutor, pana la urma. Numai asa, aflandu-ma intr-o stare usor de definit- ciuda profunda-, am putut sa imi buzunaresc vreo cateva din ungherele mintii, unde nu mai scotocisem demult.

Placerea de a ma redescoperi asa cum imi aminteam ca sunt: puternica, ambitioasa, rationala si prea isteata pentru a imi da voie eu mie sa sufar, m-a impins catre o noua etapa.

Un alt level- ala in care muncesc zilnic, rad zilnic, scriu in fiecare zi, dar, mai ales, spun ce simt si simt ce vreau- aici imi doream de ceva vreme sa ajung. Acum invat sa desavarsesc si nivelul asta si imi trasez liniile definitorii pentru urmatorul nivel.

Am inteles, in sfarsit, ca n-are niciun rost sa imi inchid singura porti, pe care imi va fi mai greu sa le deschid ulterior. Acum, un sentiment de (noi) inceputuri ma incearca in fiecare amiaza in care ma trezesc si nu ma paraseste decat in zorii zilei, cand ma duc sa dorm.

Pentru ca mi-am demonstrat mie insami ca pot sa imi indeplinesc fiecare gand cu alura de dorinta si pentru ca norocul cu care m-am ales in iunie '87- astea imi sunt doua motive suficient de puternice ca sa simt ca pot sa imi inclin lumea in directia in care imi e mie cel mai bine.

Altfel, ma bucur de tot ce am si mai ales, de tot ce va urma: un alt copil in familia mea: Gini e insarcinata! Un al doilea fratior pentru mine si mai ales, pentru Miaunescu si multe planuri cu el sau cu ea, caci inca nu stiam ce e. Si bineinteles, deja griji pentru ce voi purta la botez :P

In incheiere (va intrebati daca mai exista?!?) multumesc ralucai pentru cuvintele frumoase si pentru ca si-a construit o relatie speciala cu blogul meu. (Draga mea, am sa fac cum stiu eu mai bin, pentru ca aceasta legatura dintre tine si scribbilings sa se sudeze si mai tare.)

Si ca un fel de P.S., asa de profund precum ar trebui sa fie un P.S. mereu: o revelatie avuta stand pe sezlong, langa piscina casei din Poiana Tapului, cu soarele pregatindu-se sa se ascunda in spatele muntilor si nimeni altcineva in jurul nostru, mi-a pus in cap urmatorul gand:

Nicidecum "intristabil", tot ce-a trecut nu va constitui decat o sursa tarziu epuizabila de inspiratie pentru multele din scrierile, dar si trairile ce vor urma.

Arrivederci!