Ultima dimineata din primul apartament

Sinestezii, umbre, fara lacrimi, fara remuscari.
O stare de Dora Maar, cateva imagini, cateva guri dintr-un ouzo vechi, petrecerea s-a sfarsit, soarele a rasarit, de-acum defectele se vor observa mai lesne, sa-mpachetam, deci. De-acum totul va fi mai verde.

Diminetile mele

Il las dormind dimineata, in patul cald ca o crema de vanilie abia facuta. Alerg impleticindu-ma sa opresc alarma urlatoare din bucatarie si ma intorc pe hol, in usa dormitorului sa verific daca nu cumva i-am stricat somnul. Ma uit din usa la el si ma minunez de cat de frumos e. Ochii mari si usor migdalati, tiviti de gene dese, negre, lungi, buzele carnoase ca ciresele de mai, maxilarele puternice, gatul gros, robust, pieptul mare, umerii cu gust de gutui, trupul vanjos, puternic, coapsele tari si mirosul lui de mosc si piersici albe- toate ma fascineaza, mai ales in diminetile beige, cu aer de dupa-amieze.

Ma intorc in pat pentru inca 5 minute, ma simte si ma imbratiseaza, ma pupa pe cap si ma trage aproape de el, mormaind o buna dimineata sau un la multi ani, dupa cum obisnuim sa ne uram cateodata, asa, fara ocazie. Ma ameteste cu caldura ochilor caprui si a vocii, ma supun atingerilor lui, ma las dominata de forta dorintelor lui. Ii sarut claviculele si il pipai pe sub cearsaf si apoi (uneori!) ma ridic, zambind.
"E al meu, e al meu, ce bine ca e al meu", imi cant in gand in timp ce ma spal pe dinti. Apoi incep sa fredonez "Lonely boy" si-mi dau seama cat de naiva pot sa fiu uneori...

Eu, anotimpurile

Ca o primavara subtila vreau sa ma asez peste tine, pe ochii tai, pe gura ta, sa-mi aburesti vointa cu respiratia ta hotarata, pieptul sa ti-l apas suficient cat sa nu mai poti respira si sa vrei sa ma impingi, dar in secunda imediat urmatoare sa-ti dai seama ca fara mirosul meu nu vei putea respira  si sa ma tragi inapoi peste tine, inainte sa infloreasca bujorii.

Ca o vara vreau sa te surprind cu ploile mele rapide si reci, care te innebunesc si iti aduc orgasme infioratoare, cu norii mei frumosi pe care nu i-ai observat  niciodata , ca o vara desavarsita vreau sa ma arat tie, cu ale mele culori cand apoase, cand stridente, cu aromele mele de camp si de pamant, de vant si de stele aparute prea devreme, cu bratele mele ridicol de lungi cu care-ti pot invalui dorintele si gandurile si firea.

Ca o toamna vreau sa te acopar, cu vazduhurile mele de casmir ale caror moliciune te copleseste, ale  caror greutate n-o simti decat dimineata devreme, ca o toamna vreau sa-ti amintesc de copilarie si bunici si sa te invalui intr-o nostalgie din care nu mai poti sa iesi decat cand se coc strugurii tarzii.

Ca o iarna vreau sa-ti inghet pentru o secunda sangele si suflul, sa te albesc de fericire, sa-ti ofer zambete de copil si griji de om mare, apoi sa-ti invelesc sufletul si fricile cu caldura unui foc de lemne si sa-ti fac cadou miros de cozonac si nopti albe in care nu se spun decat secrete.

non-fabula despre viata la birou

fumul gros si imputit, colegi vulgari care injura din amuzament, desi biroul e mereu plin de femei, grimasele lor grotesti, ranjetele si hohotele sau convorbirile urlate la telefon. toate iti violeaza mirosul si auzul si vazul te fac sa te strangi ca o punga, in tine, mic, mototolit, profund neputincios.

si tu nu esti in niciun caz elastic ca o punga si tot procesul asta de contractie in propriul corp, asemanator procesului de stafidire, este, dupa cum ti-au povestit altii mai experimentati in viata de birou- ireversibil.

nu, nu vei iesi din "carapace" revenind la forma initiala, caci nu esti facut din plastic si nici nu scrie undeva in josul tau "produs non-biodegradabil".

biroul nu  este locul unde poti inflori, locul in care te poti dezvolta. este doar locul in care iti poti descoperi, zi dupa zi, defecte si neputinte.

la birou, tot ce-i mai rau si mai urat iese la suprafata, dupa ce o vreme a stat undeva, in adancuri si s-a copt acolo, laolalta cu visuri neimplinite, cu nemultumiri ramase nerostite, cu stari de bine inhibate, cu prea putine cuvinte frumoase inabusite si ele in propria seva. frustrari, deci. teancuri de frustrari care se aduna, in calcaie, in gambe, apoi se ridica,  pana ce-ti invadeaza stomacul si esofagul si laringele si ajung in gura si atunci nu poti decat sa te scuzi si sa fugi la toaleta, in speranta unei "mantuiri" de cateva secunde, in urma careia s-o poti lua iar de la capat, ca de anul nou, cand scrii rezolutii si te faci c-ai uitat de cele neimplinite din anul ce-a trecut.

ai uitat, inseamna ca au trecut si deci, ca nu mai conteaza. ce sa conteze? ca a mai trecut un an in care nu ai invatat nimic? ca ti-ai promis un curs de scris, altul de bucatar, cateva zile de sport/ luna sau o discutie cu propria persoana, cu o frecventa mai mare decat o data pe an?  nu, nimic nu mai conteaza acum, suntem intr-un an nou, ne stabilim alte targeturi, alte cote, alte rezolutii. la multi ani inca, desi a trecut si ianuarie.

ne depersonalizam pe zi ce trece, in cautarea acelei perfectiuni in care cota a fost indeplinita, k-urile depasite, vacantele - doar bifate, serile petrecute la birou, week-endurile in intalniri si extra-sarcinile de serviciu-realizate cu succes.

da, da, uitam de noi. nimic nou, stiu ca deja "povestesc clisee".

totusi..... unde te recunosti cand te uiti in jur? in laptopul performant din fata ta? in telefonul nou? in masina de serviciu? in hainele "office"? in biroul acoperit cu exceluri printate prost? in tavita ikea plina de hartii care nu-ti spun nimic? sau in colegii cu care nu imparti altceva decat un spatiu de 30 mp si fumul gros si parfurmat ieftin ca o curva, fum care nu-ti provoaca decat greata, zi dupa zi?

te recunosti in discutiile despre ce-a fost aseara la kanal d, cu cine se mai culca bianca sau cum o sa fie vremea de paste? in discutiile despre cum mancarea era mai sanatoasa pe timpul lui Ceasca? in cele despre politicienii care si-au  batut joc de tara asta? te recunosti in oamenii astia care folosesc incorect "doar" si "decat"/ "care"/ "pe care"? in femeile astea trecute de 40 de ani care fumeaza 3 pachete de tigari pe zi, mananca shaorma si cartofi prajiti si cefe de porc cu muraturi si mici si paine si se plang ca s-au ingrasat si rad in hohote cand aud de salata de rucola sau jogging?

greata. zilnic, 8 ore pe zi. sentiment acut de plafonare, in zilele cele mai bune. isterie, in zilele cele mai proaste. cate o rabufnire fragila, odata la cateva luni. ca un vulcan care doar stranuta si apoi isi pastreaza lava inauntru. alarma falsa, putem continua show-ul, haide, ca avem treaba, telefonul suna, cutarescu vrea confirmare de primire, seful striga din biroul alaturat, ziua e pe sfarsite, frumul e si mai gros si mai parfumat, timpul e neincapator.

si niciun sfat in final, nicio revelatie, asta  nu este o fabula, este o poveste despre o zi la birou.