non-fabula despre viata la birou

fumul gros si imputit, colegi vulgari care injura din amuzament, desi biroul e mereu plin de femei, grimasele lor grotesti, ranjetele si hohotele sau convorbirile urlate la telefon. toate iti violeaza mirosul si auzul si vazul te fac sa te strangi ca o punga, in tine, mic, mototolit, profund neputincios.

si tu nu esti in niciun caz elastic ca o punga si tot procesul asta de contractie in propriul corp, asemanator procesului de stafidire, este, dupa cum ti-au povestit altii mai experimentati in viata de birou- ireversibil.

nu, nu vei iesi din "carapace" revenind la forma initiala, caci nu esti facut din plastic si nici nu scrie undeva in josul tau "produs non-biodegradabil".

biroul nu  este locul unde poti inflori, locul in care te poti dezvolta. este doar locul in care iti poti descoperi, zi dupa zi, defecte si neputinte.

la birou, tot ce-i mai rau si mai urat iese la suprafata, dupa ce o vreme a stat undeva, in adancuri si s-a copt acolo, laolalta cu visuri neimplinite, cu nemultumiri ramase nerostite, cu stari de bine inhibate, cu prea putine cuvinte frumoase inabusite si ele in propria seva. frustrari, deci. teancuri de frustrari care se aduna, in calcaie, in gambe, apoi se ridica,  pana ce-ti invadeaza stomacul si esofagul si laringele si ajung in gura si atunci nu poti decat sa te scuzi si sa fugi la toaleta, in speranta unei "mantuiri" de cateva secunde, in urma careia s-o poti lua iar de la capat, ca de anul nou, cand scrii rezolutii si te faci c-ai uitat de cele neimplinite din anul ce-a trecut.

ai uitat, inseamna ca au trecut si deci, ca nu mai conteaza. ce sa conteze? ca a mai trecut un an in care nu ai invatat nimic? ca ti-ai promis un curs de scris, altul de bucatar, cateva zile de sport/ luna sau o discutie cu propria persoana, cu o frecventa mai mare decat o data pe an?  nu, nimic nu mai conteaza acum, suntem intr-un an nou, ne stabilim alte targeturi, alte cote, alte rezolutii. la multi ani inca, desi a trecut si ianuarie.

ne depersonalizam pe zi ce trece, in cautarea acelei perfectiuni in care cota a fost indeplinita, k-urile depasite, vacantele - doar bifate, serile petrecute la birou, week-endurile in intalniri si extra-sarcinile de serviciu-realizate cu succes.

da, da, uitam de noi. nimic nou, stiu ca deja "povestesc clisee".

totusi..... unde te recunosti cand te uiti in jur? in laptopul performant din fata ta? in telefonul nou? in masina de serviciu? in hainele "office"? in biroul acoperit cu exceluri printate prost? in tavita ikea plina de hartii care nu-ti spun nimic? sau in colegii cu care nu imparti altceva decat un spatiu de 30 mp si fumul gros si parfurmat ieftin ca o curva, fum care nu-ti provoaca decat greata, zi dupa zi?

te recunosti in discutiile despre ce-a fost aseara la kanal d, cu cine se mai culca bianca sau cum o sa fie vremea de paste? in discutiile despre cum mancarea era mai sanatoasa pe timpul lui Ceasca? in cele despre politicienii care si-au  batut joc de tara asta? te recunosti in oamenii astia care folosesc incorect "doar" si "decat"/ "care"/ "pe care"? in femeile astea trecute de 40 de ani care fumeaza 3 pachete de tigari pe zi, mananca shaorma si cartofi prajiti si cefe de porc cu muraturi si mici si paine si se plang ca s-au ingrasat si rad in hohote cand aud de salata de rucola sau jogging?

greata. zilnic, 8 ore pe zi. sentiment acut de plafonare, in zilele cele mai bune. isterie, in zilele cele mai proaste. cate o rabufnire fragila, odata la cateva luni. ca un vulcan care doar stranuta si apoi isi pastreaza lava inauntru. alarma falsa, putem continua show-ul, haide, ca avem treaba, telefonul suna, cutarescu vrea confirmare de primire, seful striga din biroul alaturat, ziua e pe sfarsite, frumul e si mai gros si mai parfumat, timpul e neincapator.

si niciun sfat in final, nicio revelatie, asta  nu este o fabula, este o poveste despre o zi la birou.

zile si plumbi

ziua asta este mai grea decat o plapuma de lana de tara si ma apasa pe cap si pe umeri, ma apasa atat de rau ca a inceput sa ma doara mijlocul, o durere ascutita, surda, care s-a asezat undeva intre coccis si bazin si imi sfredeleste oasele ca un sarpe de desfundat tevi si ma apasa si nu pot sa-i opun rezistenta si simt cum imi impinge gatul in trunchi si imi imaginez cum maduva spinarii se scurteaza si se ingroasa si se transforma intr-o pasta si mi-e frica sa nu tasneasca printre vertebre si apoi printre coaste sau sa se imprastie aiurea prin corp si bulbul rahidian e acum undeva intre omoplati si spaima mea e mai mare imaginandu-mi cum nasul imi ajunge unde aveam inainte marul lui adam imi dau seama ca nu stiu nimic despre anatomia corpului omenesc si ca mai bine imi folosesc mainile lungi sa imping plapuma de plumb cat mai sus, deasupra capului si nefericilor mele si imping si ridic si forta mea e egala cu a unei pisici lesinate si incepe sa ma doara mai mult tot corpul care nu mai intelege impotriva cui sa lupte si mai ales, cum si ma trec fiori si mi se zbarleste pielea de pe coapse si din spatele urechilor si mi se face frig, probabil pentru ca sudoarea a inghetat pe mine si  in jur nu e decat un ciclam violent- culoarea preferata de femeile de la tara pentru "dosul" de plapuma si pentru durerea de oase si-mi lipseste lumina  si apasarea e la fel de hotarata si stiu ca nu se va ridica decat atunci cand voi putea sa-mi topesc frustrarile si neputintele, ca pe plumbii pentru pescuit,  intr-un ceaun, pe pirostrii arse de un foc de tara, intretinut de tata cu povesti din tineretile lui si povete pe care le credeam  pana ieri nefolositoare.

Vinovatie

Da, eu sunt de vina. Pentru toate cuvintele aiurea, pentru toata lipsa de afectiune pe care o primesc uneori fix in plex, pentru toate sensurile gresite pe care le atribui unor mesaje sincere, pentru toate intmplarile neintamplate pentru refuz sa fac parte din ele, pentru toate tacerile care apar exact atunci cand e nevoie de vorbe, pentru toata pasivitatea care ma stapaneste atunci cand trebuie sa fiu activa, pentru toate nodurile din gat, pentru toate sparturile din comunicare care nu isi au locul, pentru toate tristetile gratuite, pentru toate frustrarile fara sens, dar cu aspre consecinte, pentru toate umbrele unor obiecte care nu exista, pentru toate neintelegerile, din cuvinte, fapte si gesturi care nu-mi apartin, pentru furii de neexplicat, pentru toate explicatiile ilogice si nesincere.

Imi detest nerabdarea si impulsul de rosti solutii si ultimatumuri de care nu avem nevoie, imi detest dependenta de afectiune, imi detest sinceritatea si felul in care astept, imi detest neputinta de a gasi solutii potrivite situatiilor in care ma pun singura, imi detest incapacitatea de a intelege consecinte pe care singura le provoc prin actiunile mele, imi de

In mlastina fricilor mele

Haide, grabeste-te, trebuie sa iutesti pasul, nu ne permitem sa facem pauza nici macar o jumatate de secunda. Putere, nu spaima, ambitie nediluata nu planuri, haide, haide, poti!

Si ma chinuiam sa alerg, in timp ce noroiul imi trecea de glezna cu o palma, si ma gandeam la etimologia cuvantului haide si imi venea sa rad pentru ca nu intelegeam cum de puteam sa ma mai misc, la cata frica simteam in oase, in muschi, in nari, sub limba, in incheieturile mainilor.

Si ridicam piciorul drept cat puteam de repede si de mult si apoi il lasam incet inapoi, in noroi si fiecare secunda mi se parea ca se dilata si ma gandeam ca n-am cum sa nu reusesc. Turcescul  haidy care inseamna deopotriva incurajare si porunca. Si ma incurajam, ba nu, imi porunceam sa nu ma impotmolesc.

Si ceata ma impiedica sa vad la mai mult de 1 metru in fata si soarele care rasarea prea lenes ma incurca si el si nu-mi dadeam seama cat de departe sunt de finish.

Si faceam la nesfarsit aceleasi miscari: un picior se misca incet, atunci cand se scufunda in noroi, celalalt iesea repede la suprafata si tot asa, repetitiv, obsesiv, nervos. Si mainile mi se miscau haotic si-mi inghetasera si nu stiam cum sa ma ajut mai bine de el ca sa-mi maresc viteza.

Si stiam ca nu am cum sa ma opresc, pentru ca m-ar fi ajuns din urma  esecurile toate,dezamgirile toate  si lor nu aveam cum sa le fac fata.

Si intindeam mana in spate, ca el sa ma apuce de incheietura si sa-l trag dupa mine si nu reausem sa-l ajung si ceata ma impiedica sa vad si inceputul si sfarsitul calatoriei asteia.

Si nu-mi mai simteam nici picioarele,  nici mainile si ochii-mi erau acoperiti de ceata ca de un val si incercam sa ma conving ca o sa reusesc, ca luna are sa ramana albastra, ca piersicile albe or sa-si pastreze parfumul, ca n-o sa mai incalt niciodata pantofi chinezesti de vinilin sangeriu, ca mama n-o sa mai plece niciodata, ca prima mea carte va aparea pana implinesc 30 de ani, ca toate calatoriile la care visez or sa se intample pana in 50, ca voi pretrece cel putin 1 an in fiecare loc in care am fost deja si care m-a fermecat, ca voi imbatrani alaturi de fetele mele care vor face balet.

Si m-am trezit. In dormitorul nostru nou, cu peretele stucco verde-kaki, cu mobila alba cu patina,  lumina  orei 7 am intra fara jena, toata deodata,  prin peredelele de voal alb, imaculat, dezinfectand totul . Si printre genele lui am vazut atunci seminte de liniste, vapori de viitor, picaturi de siguranta si o caldura care se ridica incet si care mi se aseza pe piele, pe ochi. Si m-am retras in locul care a devenit al meu- in scobitura umarului lui drept, acolo unde nu avem loc decat eu si gandurile mele dintre 4 si 7 dimineata.

Ma simt...

Ca atunci cand simti amaraciunea unei caise necoapte si devii confuz, nu stii inca daca-ti place.
Ca atunci cand simti ca ceva doare, dar nu poti localiza durerea.
Ca atunci cand vezi cum trece dimineata si nu poti sa faci nimic ca s-o opresti.
Ca atunci cand asisti neputincios la accidentul unui caine cu o masina si in decursul unei secunde iti e frica, scarba, devii curajos, te inmoi ca o rufa inghetata la soare, apoi iti dai seama ca nu aveai timp sa faci nimic si te infurii. Si nu poti sa iesi din starea aia decat in mod natural, uitand si acceptand, ceea ce inseamna ca-ti trebuie o zi.
Ca atunci cand te loveste cate-o revelatie, dar e una dureroasa. Pe care nu ti-o mai poti scoate din cap.

---
Pe mine ma infurie tare si incontrolabil sentimentul de neputinta pe care-l regasesc in minte in aproape fiecare zi. Si in fiecare zi sunt furioasa. Si in fiecare zi ma chinui sa depasesc furia si mai ales, neputinta. Cand imi iese, am o zi normala.

Scrisul- tratament, un prosecco si multe macarons

Eu cred ca geniul unui scriitor consta in putinta de a scrie bine si atunci cand nu scrie ca sa se descarce, ca sa se vindece. Sigur, geniul rezida si-ntr-o scriere  fara cusur si totusi incarcata de antidoturi potrivite deopotriva pentru suferintele scriitorului, dar si ale cititorului.

Mie m-ar placea sa pot sa scriu bine (bine inseamna sincer, iar sincer inseamna sa cred in ce scriu) si atunci cand scrisul nu e o terapie.
Pentru mine, din pacate, de cele mai multe ori, scrisul a aparut ca o forma de tratatament; am scris ca sa ma descarc de toate gandurile care imi apasau umerii si-mi tineau ocupate mintea si sufletul.
Am scris, deci, ca sa fiu sigura ca fac loc unor posibile stari si ganduri mai bune.

Acum, cand totul imi merge mai bine decat mi-am inchipuit, mi-e greu sa scriu.
Mi-e greu sa scriu orice altceva in afara de texte laudative la adresa soartei sau a norocului meu, caci pe ele dau "vina" in fiecare zi pentru toate reusitele si fericirile mele din ultimii 2 ani.

Mi-e atat de bine incat rar pot sa ma concentrez la altceva decat la lucrurile bune din viata mea. Si la cum sa fac sa fie si mai bune. Si rar pot sa scriu ceva care sa nu aiba legatura cu toate lucrurile bune care mi se tot intampla.

Numai ca toata suita de intamplari si stari si sentimente care ma ocupa de ceva vreme mi se pare prea intima, de nearatat. Si-o tin doar pentru mine. Si imi savurez fericirile ca pe niste macarons cu trandafiri si incerc sa-i ofer si lui macarons cu trandafiri, multe macarons. Si inchin un pahar de prosecco pentru mine si pentru el si pentru minunatele stari pe care le traim impreuna, sincronizati perfect.
Altfel, ma inspira in continuare oameni si locuri, anotimpuri si pagini de facebook, intamplari mai vechi sau melodiile pe care le ascult.

 Intre timp, o sa incerc sa ma decid daca scrisul meu va mai avea vreo valoare terapeutica sau daca voi scrie pur si simplu, despre tot si toate, oricum si oricand, fara prea multe analize si introspectii.

Un  prosecco pentru cel de-al doilea inceput al blogului meu. Si la mai multe macarons cu trandafiri!

aveam iar dintii stricati in visul de azi- noapte. si m-am trezit iar, fara sa vreau, cu gandul la nunta.

imi doresc si eu un analist, ca al lui woody allen, care sa-mi explice de ce nu vreau sa aud de maritis si totusi, nu pierd nicio ocazie sa admir o nunta frumoasa, o mireasa spectaculoasa, un mire decent.

in afara de asta, imi promit eu mie in fiecare zi ca ma apuc de scris si nu fac decat sa ma reapuc de fumat. incerc sa-mi gasesc un echilibru si ciudat lucru, nu simt ca foarte departe.

ce bine ar fi daca m-as putea mobiliza mai usor si as putea sa-mi exprim mai usor sentimentele si sa fac mai usor ce simt ca trebuie facut.

ascult indie mult si ma gandesc intruna cum sa fac sa plec din nou, macar in vacanta.

incepe sa mi se limpezeasca mintea cumva si ma bucur ca pot sa vad si apoi sa inteleg ce mi se intampla. dar asta ma sperie un pic, normal.

si-mi doresc si de la el si de la mine, sa-mi arate/ sa-mi arat disponibilitatea si eu sa decid ca am sau nu am nevoie de el, de mine.

e un soi de rasfat amestecat cu aroganta si copilarie aici, care nu stiu cum se numeste.