toamna melopeelor- reactualizata

Inca n-a venit noiembrie, dar eu nu ma pot abtine sa nu visez la o poveste ca cea din "toamna melopeelor". Nu stiu cat de patetic e sa ma citez eu pe mine, dar imi place mult ce-am scris in noiembrie,acum doi ani, cand stiam sa visez si mai frumos decat acum. Si cum inca nu mi s-a intamplat, insist sa visez la aceeasi poveste.

Plus un sfarsit de saptamana la munte, plus dupa-amiaza pe care chiar am visat-o azi-noapte, cu apa dulce de lac misterios si vesel, cu consistenta asemanatoare zmeurei, cu el ajutandu-ma sa inot si sarutandu-mi umarul incalzit de soarele tomnatic.

Vreau sa mi se intample; imi doresc toamna melopeelor, asa, simpla si fara semne de punctuatie. Voi, nu?

"ce toamna e si ce urati si nervosi sunt oamenii cand ploua si ce trist e acasa cu atatea carti necitite si atatea filme nevazute si atatea melodii neascultate si cu miros de cafea pe care nu-l pot simti si ce dor imi e sa tremur in ploaie asteptandu-l si apoi sa ma tina in brate pana ma incalzesc langa un ceai cu scortisoara si sa ma indragostesc de el daca nu am facut-o deja si el sa aiba maini calde si sa ne fie bine si apoi sa ne certam pentru ca eu cred ca 3:10 to yuma e un film misto si el nu si pentru ca portocaliul e o culoare vulgara dar nu la fel de vulgara ca ciclamul pe care eu il port si ca strugurii sunt mai buni decat stafidele si sa sfarsim intr-un sarut rece infinit pana acasa la el si sa o facem aproape imbracati si sa ne trezim dimineata devreme si sa fie deja iarna si sa mergem sa mancam briose sau croissante si sa bem ciocolata calda la capsa si sa citim ziarele si sa radem de cat de aglomerat e ia uite cate masini si cati oameni se inghesuie in 336 si in tramvai si noua sa nu ne pese pentru ca noi de la un timp zburam si adulmecam numai orasul si nu ne petrecem toata ziua impreuna intentionat, numai ca sa ni se faca dor si sa ne intalnim seara in parcul romniceanu si sa mancam inghetata pe strada chiar daca afara e frig rrrau si el sa imi admire manusile galbene si eu sa ii admir fularul bordeaux si sa nu ne tinem de mana pentru ca numai copiii si batranii se tin de mana si sa fredonam in gand aceeasi melodie si sa nu ne spunem te iubesc de fata cu frunzele in cadere si cu porumbeii zgribuliti si sa dansam frumos dar nu pe strada si sa bem vin fiert si sa blocam liftul numai ca sa ne redescoperim si sa ne sarutam sfios si sa vrem sa ne casatorim dar nu curand si sa vrem copii multi si sa ne imbracam amandoi in verde fara sa fi vorbit despre asta inainte si sa plecam in casablanca si la paris si sa ascultam cate o melopee la fiecare cinci zile si sa nu vrem sa traim fericiti pana la adanci batraneti ci doar sa traim impreuna pana mai tarziu cand vom vedea ce va mai fi

Poveste de toamna (partea I)

Marea poate fi uneori confidenta perfecta. Stim cu totii ca poate privi fara sa judece, ca poate accepta deopotriva minciuni si adevaruri, ca suporta momente de dragoste intensa la fel de bine cum le inghite pe cele de nemultumiri profunde.

In momentul in care s-au reintalnit/regasit, cei doi (despre care am sa va povestesc ceva aproape fabulos) stiau ca marea le permite atatea, ca la mare pot face intocmai ce isi doresc, sunt la adapost. Erau la adapost de intrigi, de judecati, de bruiajele care le-ar fi putut dauna. Un pic confuzi, ce-i drept, au stabilit, totusi, ca merita sa isi incerce norocul. Unul cu celalalt, adica. Si, exact ca la ruleta, au pariat amandoi pe 28 negru. Lasand matematica si ruleta la o parte, intelegem ca sansele ca amandoi sa castige erau mici.

Totusi, s-a intamplat. Au prins curaj, au pariat din nou, acum pe o suma mai mare. Au investit, de data asta, mai mult, stiind ca exista si riscul de a pierde. Le place sa se joace, le plac banii, le place castigul, au curaj sa riste.

Daca jocul s-a terminat sau, mai ales, in ce fel continua- asta nu pot sa va spun. Ceea ce stiu e ca amandoi traiesc intr-un oarecare haos, dar se hranesc ocazional cu linistea de la malul marii. Le place maxim sa isi aminteasca scene, franturi de conversatii, mimici din momente cheie sau deloc importante dintr-o saptamana de iulie "pierduta" in valuri de apa sarata si de vodca, printre fire de nisip, printre gelozii premature.

Povestea lor continuua- ea ramane cum a fost, dar are grija ca in fiecare zi sa colectioneze o experienta noua, o traire diferita de cea din ziua precedenta. E, in continuare, sincera, sigura pe ea, se simte bine in pielea ei, stie ce poate, stie ca poate. El- la fel de sigur. Si din siguranta si sinceritate, un dram de incredere si mai ales, vointa, se nasc situatii confortabile, frumoase, cu calm si relxare, tocmai bune de invidiat. Si credeti-ma, cantitatea de invidie orientata inspre ei e maricica deja, dar direct proportionala cu starea de bine.

Pana data viitoare (cand va voi impartasi noi intamplari), incercati sa fiti ca ei! E tare misto, credeti-ma! I know......

better (by regina spektor)

mi-e din ce in ce mai bine.

am inceput sa imi fac din nou planuri, dar numai pe termen scurt. un w-e la munte, de exemplu, e ceva ce mi-ar intregi trairile din toamna asta pe care deja imi doresc s-o inhalez, s-o opresc in plamani si s-o expir abia la primavara. si ca sa ma concentrez mai bine, beau cafea in cantitati enorme si fumez cat de mult pot. si pot....

in rest, ascult tracy chapman, fiindca asa imi vine, dar si pe tibi povestidu-mi peripetiile de pe amazon. citesc despre mine si despre dali si visez deja o a doua calatorie pe Costa del Sol, de data asta, alaturi de un om frumos si aproape complet.

si...si...si.... iata!

scriam ieri ca mi-e greu sa scriu (ce trebuie) pentru ca nu am un job. si lipsa acestui job ma frustreaza si genereaza stari de confuzie pe care le asimilez perfect. si nu (mi-) e bine.

dar asta a fost ieri.

astazi,am aflat ca o sa lucrez. de maine, chiar. nu era mai tarziu de 10:40 si eu visam ca imi suna telefonul. m-am trezit la un moment dat, telefonul chiar suna. o voce necunoscuta, dar atat de asteptata ma intreaba daca nu vreau sa incep de maine. "va astept maine, pe la ora 11:00."

si iata cum miercuri, 19 august, tocmai a devenit o zi foarte buna.

marturisire

nu reusesc sa imi asez gandurile pe hartie, intr-o ordine satisfacatoare. nu reusesc sa extrag din toate experientele mele de pana acum momentele cele mai cele si sa le pun aici, spre deliciul meu si al celor care ar fi curiosi ce gust au amintirile mele.

si e si mai frustrant cu cat motivul e unul cat se poate de simplu si lumesc (in contrast, evident si fara lipsa de modestie, cu ale mele amintiri si ganduri si trairi): nu am un job si contrar asteptarilor mele, imi e si foarte greu sa imi gasesc. n-am epuizat toate sursele, n-am trimis suficiente mailuri, n-am fost la destule interviuri, dar mi-e mai usor sa ma plang inainte sa rezolv problema.

pentru oamenii care ma cunosc, motivul asta nu pare decat un pretext stupid, un context creat de mine insami ca sa ma sustrag de la scrierile care promiteau atat de multe.

inchei intr-o totala confuzie, marturisind ca nu pot sa scriu pana nu ma angajez. in acelasi timp, ma gandesc ca ori nu-s pregatita sa lucrez, ori nu-s pregatita sa scriu.

pana cand ma lamuresc, nu mi-ar strica totusi niste oferte de lucru. stiti voi: ziare, reviste, televiziuni, agentii de publicitate. anyone???

Despre mine si alti demoni

Am fost plecata din Bucuresti, din tara, din toate lumile din care am facut parte, pana de curand. Am vrut sa uit, sa uit, dar numai pentru un timp, de tot ce abia s-a terminat, de tot ce stagneaza, de tot ce inca nici n-a inceput.

Un sentiment de sfarseala si sfarsituri ma bantuia inca din mai si l-am tot ascuns, crezand ca daca invat sa il ignor, o sa dispara. S-a infaptuit, totusi, odata cu sfarsitul facultatii, apoi cu sfarsitul unei etape din copilaria mea, iar apoi si-a construit magnificul deznodamant in jurul unei despariri. Sfarsitul unei relatii, al unui capitol din viata mea.

Asa cum eram/sunt obisnuita, desi nu pare, totul a fost foarte programat. Stiam ce va urma, cunosteam fiecare pas si deci, atat de lucida si sigura fiind, nu m-am lasat intristata/absorbita catusi de putin. In plus, urmau seri de concerte demult asteptate, cine cu fast de care imi era atata dor, vacanta cu ea, in Barcelona, apoi o vara intreaga, plina de ganduri si planuri bune, toate cu miros de "inceputuri".

O seama de stari neprogramate si-au facut aparitia tarziu, cand ma asteptam mai putin, dar mi-au fost de ajutor, pana la urma. Numai asa, aflandu-ma intr-o stare usor de definit- ciuda profunda-, am putut sa imi buzunaresc vreo cateva din ungherele mintii, unde nu mai scotocisem demult.

Placerea de a ma redescoperi asa cum imi aminteam ca sunt: puternica, ambitioasa, rationala si prea isteata pentru a imi da voie eu mie sa sufar, m-a impins catre o noua etapa.

Un alt level- ala in care muncesc zilnic, rad zilnic, scriu in fiecare zi, dar, mai ales, spun ce simt si simt ce vreau- aici imi doream de ceva vreme sa ajung. Acum invat sa desavarsesc si nivelul asta si imi trasez liniile definitorii pentru urmatorul nivel.

Am inteles, in sfarsit, ca n-are niciun rost sa imi inchid singura porti, pe care imi va fi mai greu sa le deschid ulterior. Acum, un sentiment de (noi) inceputuri ma incearca in fiecare amiaza in care ma trezesc si nu ma paraseste decat in zorii zilei, cand ma duc sa dorm.

Pentru ca mi-am demonstrat mie insami ca pot sa imi indeplinesc fiecare gand cu alura de dorinta si pentru ca norocul cu care m-am ales in iunie '87- astea imi sunt doua motive suficient de puternice ca sa simt ca pot sa imi inclin lumea in directia in care imi e mie cel mai bine.

Altfel, ma bucur de tot ce am si mai ales, de tot ce va urma: un alt copil in familia mea: Gini e insarcinata! Un al doilea fratior pentru mine si mai ales, pentru Miaunescu si multe planuri cu el sau cu ea, caci inca nu stiam ce e. Si bineinteles, deja griji pentru ce voi purta la botez :P

In incheiere (va intrebati daca mai exista?!?) multumesc ralucai pentru cuvintele frumoase si pentru ca si-a construit o relatie speciala cu blogul meu. (Draga mea, am sa fac cum stiu eu mai bin, pentru ca aceasta legatura dintre tine si scribbilings sa se sudeze si mai tare.)

Si ca un fel de P.S., asa de profund precum ar trebui sa fie un P.S. mereu: o revelatie avuta stand pe sezlong, langa piscina casei din Poiana Tapului, cu soarele pregatindu-se sa se ascunda in spatele muntilor si nimeni altcineva in jurul nostru, mi-a pus in cap urmatorul gand:

Nicidecum "intristabil", tot ce-a trecut nu va constitui decat o sursa tarziu epuizabila de inspiratie pentru multele din scrierile, dar si trairile ce vor urma.

Arrivederci!

intotdeauna, dar mai ales acum, macesaru

diminetile ma ciupesc de urechi ma iau de subsuori cauta sa ma puna pe picioare

molfai felii mari de singuratate cu capul ciuruit de bune intentii

imi scriu scrisori vesele si lungi la care imi permit sa nu raspund niciodata.........

doua intrebari fara raspuns zac lesinate pe umerii mei (mirosind a ploaie de cesti pe care n-ai avut niciodata curajul sa le spargi)

.........buricele degetelor sunt lipite de spatiul gol dintre noi. tremur ca un nou nascut si simt gustul vomei. voma indiferentei care tasneste din inima ta