Galben*

Galbena e moliciunea unor fulgi de pasare, unei caise, unei fete de copila. Galben e mirosul unei dimineti in care infloresc teii si se coc ciresele de mai. Galben e atunci cand auzi o melodie pe care nu stii cine o canta, dar care iti face stomacul sa se stranga. Galben e un zbor de fluture. Galben e sentimentul de putinta. Galbena e ameteala de dinaintea indragostirii. Galben e atunci cand apa calda a marii iti mangaie pielea. Galbenul are gust de vanilie si de cozonac, de energie si de vise. Galbena e caldura soarelui prinsa in parul tau, intr-o zi de iulie. Galbena e dragostea unui caine care iti linge mainile cu recunostinta. Galben e momentul in care iti dai seama ca poti face orice iti propui. Galben e un multumesc pe care il primesti atunci cand te astepti mai putin. Galbena ar fi vesnicia, daca ar exista.

*culoarea galben explicata unui nevazator

Ultima dimineata din primul apartament

Sinestezii, umbre, fara lacrimi, fara remuscari.
O stare de Dora Maar, cateva imagini, cateva guri dintr-un ouzo vechi, petrecerea s-a sfarsit, soarele a rasarit, de-acum defectele se vor observa mai lesne, sa-mpachetam, deci. De-acum totul va fi mai verde.

Diminetile mele

Il las dormind dimineata, in patul cald ca o crema de vanilie abia facuta. Alerg impleticindu-ma sa opresc alarma urlatoare din bucatarie si ma intorc pe hol, in usa dormitorului sa verific daca nu cumva i-am stricat somnul. Ma uit din usa la el si ma minunez de cat de frumos e. Ochii mari si usor migdalati, tiviti de gene dese, negre, lungi, buzele carnoase ca ciresele de mai, maxilarele puternice, gatul gros, robust, pieptul mare, umerii cu gust de gutui, trupul vanjos, puternic, coapsele tari si mirosul lui de mosc si piersici albe- toate ma fascineaza, mai ales in diminetile beige, cu aer de dupa-amieze.

Ma intorc in pat pentru inca 5 minute, ma simte si ma imbratiseaza, ma pupa pe cap si ma trage aproape de el, mormaind o buna dimineata sau un la multi ani, dupa cum obisnuim sa ne uram cateodata, asa, fara ocazie. Ma ameteste cu caldura ochilor caprui si a vocii, ma supun atingerilor lui, ma las dominata de forta dorintelor lui. Ii sarut claviculele si il pipai pe sub cearsaf si apoi (uneori!) ma ridic, zambind.
"E al meu, e al meu, ce bine ca e al meu", imi cant in gand in timp ce ma spal pe dinti. Apoi incep sa fredonez "Lonely boy" si-mi dau seama cat de naiva pot sa fiu uneori...

Eu, anotimpurile

Ca o primavara subtila vreau sa ma asez peste tine, pe ochii tai, pe gura ta, sa-mi aburesti vointa cu respiratia ta hotarata, pieptul sa ti-l apas suficient cat sa nu mai poti respira si sa vrei sa ma impingi, dar in secunda imediat urmatoare sa-ti dai seama ca fara mirosul meu nu vei putea respira  si sa ma tragi inapoi peste tine, inainte sa infloreasca bujorii.

Ca o vara vreau sa te surprind cu ploile mele rapide si reci, care te innebunesc si iti aduc orgasme infioratoare, cu norii mei frumosi pe care nu i-ai observat  niciodata , ca o vara desavarsita vreau sa ma arat tie, cu ale mele culori cand apoase, cand stridente, cu aromele mele de camp si de pamant, de vant si de stele aparute prea devreme, cu bratele mele ridicol de lungi cu care-ti pot invalui dorintele si gandurile si firea.

Ca o toamna vreau sa te acopar, cu vazduhurile mele de casmir ale caror moliciune te copleseste, ale  caror greutate n-o simti decat dimineata devreme, ca o toamna vreau sa-ti amintesc de copilarie si bunici si sa te invalui intr-o nostalgie din care nu mai poti sa iesi decat cand se coc strugurii tarzii.

Ca o iarna vreau sa-ti inghet pentru o secunda sangele si suflul, sa te albesc de fericire, sa-ti ofer zambete de copil si griji de om mare, apoi sa-ti invelesc sufletul si fricile cu caldura unui foc de lemne si sa-ti fac cadou miros de cozonac si nopti albe in care nu se spun decat secrete.

non-fabula despre viata la birou

fumul gros si imputit, colegi vulgari care injura din amuzament, desi biroul e mereu plin de femei, grimasele lor grotesti, ranjetele si hohotele sau convorbirile urlate la telefon. toate iti violeaza mirosul si auzul si vazul te fac sa te strangi ca o punga, in tine, mic, mototolit, profund neputincios.

si tu nu esti in niciun caz elastic ca o punga si tot procesul asta de contractie in propriul corp, asemanator procesului de stafidire, este, dupa cum ti-au povestit altii mai experimentati in viata de birou- ireversibil.

nu, nu vei iesi din "carapace" revenind la forma initiala, caci nu esti facut din plastic si nici nu scrie undeva in josul tau "produs non-biodegradabil".

biroul nu  este locul unde poti inflori, locul in care te poti dezvolta. este doar locul in care iti poti descoperi, zi dupa zi, defecte si neputinte.

la birou, tot ce-i mai rau si mai urat iese la suprafata, dupa ce o vreme a stat undeva, in adancuri si s-a copt acolo, laolalta cu visuri neimplinite, cu nemultumiri ramase nerostite, cu stari de bine inhibate, cu prea putine cuvinte frumoase inabusite si ele in propria seva. frustrari, deci. teancuri de frustrari care se aduna, in calcaie, in gambe, apoi se ridica,  pana ce-ti invadeaza stomacul si esofagul si laringele si ajung in gura si atunci nu poti decat sa te scuzi si sa fugi la toaleta, in speranta unei "mantuiri" de cateva secunde, in urma careia s-o poti lua iar de la capat, ca de anul nou, cand scrii rezolutii si te faci c-ai uitat de cele neimplinite din anul ce-a trecut.

ai uitat, inseamna ca au trecut si deci, ca nu mai conteaza. ce sa conteze? ca a mai trecut un an in care nu ai invatat nimic? ca ti-ai promis un curs de scris, altul de bucatar, cateva zile de sport/ luna sau o discutie cu propria persoana, cu o frecventa mai mare decat o data pe an?  nu, nimic nu mai conteaza acum, suntem intr-un an nou, ne stabilim alte targeturi, alte cote, alte rezolutii. la multi ani inca, desi a trecut si ianuarie.

ne depersonalizam pe zi ce trece, in cautarea acelei perfectiuni in care cota a fost indeplinita, k-urile depasite, vacantele - doar bifate, serile petrecute la birou, week-endurile in intalniri si extra-sarcinile de serviciu-realizate cu succes.

da, da, uitam de noi. nimic nou, stiu ca deja "povestesc clisee".

totusi..... unde te recunosti cand te uiti in jur? in laptopul performant din fata ta? in telefonul nou? in masina de serviciu? in hainele "office"? in biroul acoperit cu exceluri printate prost? in tavita ikea plina de hartii care nu-ti spun nimic? sau in colegii cu care nu imparti altceva decat un spatiu de 30 mp si fumul gros si parfurmat ieftin ca o curva, fum care nu-ti provoaca decat greata, zi dupa zi?

te recunosti in discutiile despre ce-a fost aseara la kanal d, cu cine se mai culca bianca sau cum o sa fie vremea de paste? in discutiile despre cum mancarea era mai sanatoasa pe timpul lui Ceasca? in cele despre politicienii care si-au  batut joc de tara asta? te recunosti in oamenii astia care folosesc incorect "doar" si "decat"/ "care"/ "pe care"? in femeile astea trecute de 40 de ani care fumeaza 3 pachete de tigari pe zi, mananca shaorma si cartofi prajiti si cefe de porc cu muraturi si mici si paine si se plang ca s-au ingrasat si rad in hohote cand aud de salata de rucola sau jogging?

greata. zilnic, 8 ore pe zi. sentiment acut de plafonare, in zilele cele mai bune. isterie, in zilele cele mai proaste. cate o rabufnire fragila, odata la cateva luni. ca un vulcan care doar stranuta si apoi isi pastreaza lava inauntru. alarma falsa, putem continua show-ul, haide, ca avem treaba, telefonul suna, cutarescu vrea confirmare de primire, seful striga din biroul alaturat, ziua e pe sfarsite, frumul e si mai gros si mai parfumat, timpul e neincapator.

si niciun sfat in final, nicio revelatie, asta  nu este o fabula, este o poveste despre o zi la birou.

zile si plumbi

ziua asta este mai grea decat o plapuma de lana de tara si ma apasa pe cap si pe umeri, ma apasa atat de rau ca a inceput sa ma doara mijlocul, o durere ascutita, surda, care s-a asezat undeva intre coccis si bazin si imi sfredeleste oasele ca un sarpe de desfundat tevi si ma apasa si nu pot sa-i opun rezistenta si simt cum imi impinge gatul in trunchi si imi imaginez cum maduva spinarii se scurteaza si se ingroasa si se transforma intr-o pasta si mi-e frica sa nu tasneasca printre vertebre si apoi printre coaste sau sa se imprastie aiurea prin corp si bulbul rahidian e acum undeva intre omoplati si spaima mea e mai mare imaginandu-mi cum nasul imi ajunge unde aveam inainte marul lui adam imi dau seama ca nu stiu nimic despre anatomia corpului omenesc si ca mai bine imi folosesc mainile lungi sa imping plapuma de plumb cat mai sus, deasupra capului si nefericilor mele si imping si ridic si forta mea e egala cu a unei pisici lesinate si incepe sa ma doara mai mult tot corpul care nu mai intelege impotriva cui sa lupte si mai ales, cum si ma trec fiori si mi se zbarleste pielea de pe coapse si din spatele urechilor si mi se face frig, probabil pentru ca sudoarea a inghetat pe mine si  in jur nu e decat un ciclam violent- culoarea preferata de femeile de la tara pentru "dosul" de plapuma si pentru durerea de oase si-mi lipseste lumina  si apasarea e la fel de hotarata si stiu ca nu se va ridica decat atunci cand voi putea sa-mi topesc frustrarile si neputintele, ca pe plumbii pentru pescuit,  intr-un ceaun, pe pirostrii arse de un foc de tara, intretinut de tata cu povesti din tineretile lui si povete pe care le credeam  pana ieri nefolositoare.

Vinovatie

Da, eu sunt de vina. Pentru toate cuvintele aiurea, pentru toata lipsa de afectiune pe care o primesc uneori fix in plex, pentru toate sensurile gresite pe care le atribui unor mesaje sincere, pentru toate intmplarile neintamplate pentru refuz sa fac parte din ele, pentru toate tacerile care apar exact atunci cand e nevoie de vorbe, pentru toata pasivitatea care ma stapaneste atunci cand trebuie sa fiu activa, pentru toate nodurile din gat, pentru toate sparturile din comunicare care nu isi au locul, pentru toate tristetile gratuite, pentru toate frustrarile fara sens, dar cu aspre consecinte, pentru toate umbrele unor obiecte care nu exista, pentru toate neintelegerile, din cuvinte, fapte si gesturi care nu-mi apartin, pentru furii de neexplicat, pentru toate explicatiile ilogice si nesincere.

Imi detest nerabdarea si impulsul de rosti solutii si ultimatumuri de care nu avem nevoie, imi detest dependenta de afectiune, imi detest sinceritatea si felul in care astept, imi detest neputinta de a gasi solutii potrivite situatiilor in care ma pun singura, imi detest incapacitatea de a intelege consecinte pe care singura le provoc prin actiunile mele, imi de